Filosoful francez Rene Descartes este cel mai bine cunoscut prin dictonul pe care l-a lăsat în urmă: „Gândesc, deci exist.” Cinicul ar putea spune că Descartes a pus carul înaintea boilor, de vreme ce singurul lucru pe care l-ar fi putut deduce ar fi fost: „Gândesc, prin urmare, gândirea există.” Nu am de gând să apăr sau să contracarez filosofia carteziană; doresc doar să subliniez faptul că gândirea are de-a face cu viața și cu certitudinea.
Una dintre victimele tragice ale epocii noastre este viața contemplativă – o viață care gândește, care cercetează lucrurile în profunzime și care, specific, cugetă la gândurile lui Dumnezeu după El.
Nu am putea trage concluzia că un om așezat la un birou, privind afară pe geam, lucrează. Nu! Gândirea nu este muncă. Totuși, dacă și Newton ar fi crezut asta, stând sprijinit de pom, ori Arhimede în cadă, unele legi ale naturii ar rămâne încă suspendate în aer, în vreme ce altele ar fi prinse sub o stâncă imposibil de urnit. Cugetările lui Pascal, o lucrare care a ispirat milioane de oameni, ar fi rămas nescrisă.
Biblia pune mare preț pe viața de cugetare. „Căci el este ca unul care își face socotelile în suflet”, scria Solomon (Proverbele 23:7). Isus spunea că gravitatea păcatului rezidă în ideea de păcat, nu doar în înfăptuirea acestuia. Apostolul Pavel povățuiește biserica din Filipi să aibă mintea lui Cristos și tot acelor credincioși le scrie: „Tot ce este adevărat … tot ce este curat … orice faptă bună … aceea să vă însuflețească” (Filipeni 4:8).
Urmașul lui Cristos trebuie să dovedească lumii nu doar ce înseamnă să gândești, ci și ce înseamnă să gândești drept. Însă cum putem reuși așa ceva într-o cultură în care progresul este determinat de ritm și definit de cantitate? Și mai distructiv este faptul că cererea cea mai mare nu provine din viteză sau cantitate, ci mai degrabă din prezumția că tăcerea dăunează vieții. Radio-ul din mașină, muzica din lift, simfoniile care îndulcesc timpul celor care așteaptă să le fie preluată convorbirea telefonică, sunt toate piedici în calea reflecției personale. De fapt, minții i se refuză privilegiul de a trăi cu sine, chiar și pentru câteva momente, asaltată fiind de impulsuri externe care o ajută să facă față singurătății.
Acuza lui Aldous Huxley: „Marea parte a vieții omului reprezintă doar un efort prelungit de a se feri de gândire”, pare înfricoșător de adevărată. Prețul plătit pentru un astfel de scenariu a fost devastator. Într-adevăr, T.S. Eliot observa în poezia sa, Choruses from The Rock (Refrene din Stâncă – n.tr.):
Unde este Viața, pe care am pierdut-o trăind?
Unde este înțelepciunea, pe care am pierdut-o cunoscând?
Unde este cunoștința, pe care am pierdut-o aflând?
În douăzeci de secole, crugurile cerurilor
Ne-au îndepărtat de Dumnezeu și ne-au apropiat de Țărână.
Avem vreun remediu? Aș putea face câteva sugestii pentru beneficiul personal și colectiv?
Citește Cuvântul lui Dumnezeu
În primul rând, cercetați Cuvântul lui Dumnezeu. Nimic nu reprezintă mai bine disciplina mentală, decât studiul planificat și sistematic al Cuvântului lui Dumnezeu, din care plantăm în mintea noastră parametrii și valorile vieții. Pavel, care-și iubea nespus cărțile și pergamentele, afirma totuși prioritatea Scripturii: „Să nu treceți peste ce este scris” (1 Corinteni 4:6). Psalmul 119 ne promite că legile Sale ne vor feri de ipocrizie.
Citește cărți extraordinare
În al doilea rând, citiți cărți bune. Lumea vorbitoare de limbă engleză este dăruită cu comoara cărților bune. Însă mare parte din literatura contemporană se apropie periculos de mult de o religie promiscuă, care ne împinge spre sindromul „să mă simt mai bine”, decât să ne motiveze să „aprofundăm”. Citiți autori care vă împing să gândiți mai mult, autori care vă îndeamnă să citiți și alte scrieri. Marii scriitori îți stimulează capacitatea de a-ți împinge gândul dincolo de ideile lor, dând naștere unor perspective noi și personale. Cititul de cărți bune este indispensabil pentru împărtășirea adevărului. Consumarea de cuvinte fără venitul ideilor duce la faliment conceptual.
Provoacă-ți gândirea
În al treilea rând, provocați-vă gândirea. Biserica, în ansamblu, dar în special amvonul, trebuie să încerce mintea acestei generații, ca nu cumva să le înșele încrederea. Tânărul zilelor noastre își cedează intelectul lumii în care trăim, presupunând că oricum, creștinismului îi lipsește intelectul. Multe amvoane au căzut pradă minciunii că orice aspect intelectual nu are cum să fie spiritual sau înălțător.
Din fericire, avem și excepții. Atunci când abordăm adecvat mentalul, mesajul este filtrat către inimă – iar asta se aplică în special în cazul tinerilor. Ceea ce vă împărtășesc are consecințe vaste. Facem un deserviciu tineretului lipsindu-l de capacitatea de a gândi. Nu avem voie să lăsăm această situație neîndreptată. Ne aflăm în cel de-al douăzecișicincilea an de publicare a revistei Just Thinking. Așa cum scriam în prima ediție, speranța noastră este că această revistă vă va provoca și antrena mintea și inima. La urma urmei, nu „gândesc, deci exist”, ci mai degrabă, marele Eu Sunt ne-a îndemnat să gândim și prin urmare, trebuie să facem asta. Și trebuie să-L slujim cu toată mintea noastră.
—
aprilie 1992
