Nu mă îndoiesc câtuși de puțin că cel mai mare obstacol în calea impactului Evangheliei n-a fost incapacitatea acesteia de a oferi răspunsuri, ci incapacitatea creștinilor de a trăi Evanghelia. Îmi amintesc foarte bine conversațiile pe care le purtam cu un prieten hindus, la începutul vieții mele de creștin. Prietenul meu punea la îndoială caracterul supranatural al experienței convertirii. Insista că n-ar fi nimic mai mult decât o decizie de a trăi o viață mai etică și că, în majoritatea cazurilor, nu se diferenția cu nimic de alte religii etice. Nu era prima dată când auzeam acest argument.
Apoi însă, mi-a spus ceva ce n-aveam să uit niciodată: „Dacă este într-adevăr supranaturală convertirea asta, de ce nu se evidențiază mai mult în viața tuturor creștinilor pe care-i cunosc?” Întrebarea asta ridică anumite probleme. De fapt, dacă stau să mă gândesc la toate provocările ce stau în fața credinței, aceasta este cea mai dificilă întrebare. În ce privește provocările intelectuale adresate Evangheliei, nu m-am luptat niciodată cu credința personală. Sufletul meu s-a luptat, însă, de multe ori, în încercarea de a afla de ce credința creștină nu este mai vizibilă.
După o prelegere la una din marile universități americane, mă îndreptam spre aeroport, condus fiind de organizatorul evenimentului. M-a surprins ce mi-a spus: „Soția mea a adus-o pe vecina noastră la eveniment, aseară. E medic și n-a mai participat niciodată la un asemenea eveniment. Pe drum spre casă, soția a întrebat-o ce părere are despre tot ce a auzit.” A făcut o pauză, continuând apoi: „Știi ce a zis?” Nedumerit, am dat din cap că nu. „A zis: „A fost o seară plină de putere. A folosit niște argumente foarte convingătoare. Mă întreb cum e în viața de zi cu zi.(1)”
Nefiind martor la transformarea spirituală din viața creștinilor, orice răspunsuri ar fi primit prietenul meu hindus, ar fi fost nule. În cazul medicului, răspunsurile s-au dovedit satisfăcătoare din punct de vedere intelectual și existențial, dar ea ar mai fi vrut să știe un lucru: aveau toate aceste argumente vreo influență în viața celui care le prezentase? Evanghelistul irlandez Gypsy Smith spunea odată: „Există cinci Evanghelii. Matei, Marcu, Luca, Ioan și Creștinul, iar unii oameni nu le vor citi niciodată pe primele patru.” Cu alte cuvinte, mesajul este mai întâi văzut și apoi auzit. Pentru prietenul hindus, dar și pentru medicul american, răspunsul la întrebările lor nu este destul; pentru ei, contează foarte mult transformarea vizibilă a celui care o oferă.
1 Petru 3:15 ne oferă clarificare: „Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi (apologia) oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi, dar cu blândeţe şi teamă.” Observați faptul că înainte de a oferi un răspuns, cel care răspunde este chemat să împlinească anumite condiții. Domnia lui Cristos în viața apologetului este un aspect fundamental în toate răspunsurile date. Dintre toți ucenicii, Petru știa foarte bine cum să pună întrebări și cât de schimbătoare este inima omenească. Știa foarte bine ce înseamnă să trădezi pe cineva și să eșuezi. Știa ce înseamnă să încerci să explici Evanghelia – așa cum făcuse la Rusalii. Ideea despre inima apologetului, imprimată de Petru, este temelia întregii activități apologetice.
Având acest caracter în minte, urmează două imperative diferite: calitatea vieții pe care o trăim și claritatea răspunsurilor date. Modul în care este trăită viața creștinului va determina impactul asupra credincioșilor și scepticilor laolaltă. Este o afirmație definitorie, pentru că ceea ce ne spune, de fapt, credinciosul, este unic; el ne vorbește despre o „naștere din nou” în Cristos. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, niciun budist, sau hindus, sau musulman nu pretinde că viața sa devoțională ar fi supranaturală, însă cu toate acestea, trăiește o viață mai consecventă. Cât de des nu se întâmplă ca așa-zisul creștin să trăiască o viață lipsită de frumusețe, de caracter, chiar în timp ce ne propovăduiește adevăruri mărețe? Întâlnim deseori, în apologetică, următoarea întrebare: „Dacă într-adevăr, există o singură cale, cum se face că sunt așa de puțini din întreaga creație care se încadrează?” Este o întrebare mult mai zguduitoare decât își închipuie cel care a emis-o. Ba mai mult, ea ar trebui să ne conducă spre altă întrebare: „Dintre aceia puțini care se califică să pășească pe cale, de ce sunt și mai puțini care trăiesc cu adevărat ceea ce propovăduiesc?”
Când Isus a stat de vorbă cu femeia de la fântână (Ioan 4:1-26), aceasta îi adresa întrebare după întrebare, ca și cum aceea ar fi fost marea ei problemă. I-ar fi fost foarte ușor Domnului să îi închidă gura cu câteva cuvinte dure. În schimb, cu mișcări fine de bijutier, i-a șlefuit încet urmele păcatului și ale durerii din viața ei, până când femeia a putut vedea, încântată, cât aur prețios era în ființa ei. Domnul i-a dat speranță, știindu-i în tot acest timp valoarea. Isus a spus-o clar: valoarea omului este o parte esențială a mesajului. Asta înseamnă că misiunea apologetului începe cu o umblare evlavioasă. Trebuie să ne punem timp deoparte, pentru a reflecta cu seriozitate la întrebarea: „Chiar a făcut Dumnezeu o minune ăn viața mea? Să fie inima mea o dovadă a intervenției supranaturale a lui Dumnezeu?” Iată cea dintâi întrebare a apologetului.
(1) Citat din Beyond Opinion: Living the Faith We Defend, Thomas Nelson, 2007, ed. de Ravi Zacharias.
