Într-una dintre primele conversații purtate pe tema aceasta, mătușa mea, Regina, îmi spunea cât de greu a fost pentru ea să-și vadă fiul, Charles, luptându-se cu o boală mintală. Ca răspuns, am încercat să-i explic de ce ar permite Dumnezeu suferința, oferindu-i câteva dintre ideile mele abstracte, filosoficei.(1) După ce m-a ascultat răbdătoare, s-a întors spre mine și mi-a spus: „Da, Vince, dar mie, ca mamă, asta nu-mi spune nimic.”
Suferința este ceva real și foarte personal, iar de la acea discuție cu mătușa mea, ezit să mai explic atât de rapid această problemă. Prin rândurile de față, sper doar să sugerez că situația este mai complicată decât ar părea la prima vedere.
De obicei, ne gândim la chestiunea suferinței în felul următor: Ne imaginăm în această lume a suferinței; apoi ne imaginăm într-o lume cu mult mai puțină suferință. Iar apoi ne gândim: „Oare n-ar fi trebuit să ne creeze Dumnezeu în cea de-a doua lume – cea cu mai puțină suferință?” Ni se pare o gândire rezonabilă.
Tipul acesta de gândire se bazează însă pe o greșeală filosofică. Ea se bazează pe prezumția că tot tu și tot eu am fi cei care ar exista în lumea a doua. E un lucru foare controversat. Permiteți-mi să explic. La începutul relației părinților mei, a existat un moment crucial. Erau la cea de-a doua întâlnire. Priveau linia de orizont a New York-ului de pe podul Brooklyn, când tata a zărit un inel pe degetul mamei. A întrebat-o despre el și ea i-a spus:
„A, e doar un inel de la un fost prieten. Îl port pentru că mi se pare drăguț.” „Da, e drăguț, a spus tata. Vreau să-l văd mai îndeaproape.”
Mama și-a dat jos inelul și i l-a dat, iar tata l-a aruncat peste pod, privindu-l cum se duce la fund. „Acum ești cu mine, i-a spus el, nu mai ai nevoie de inelul acela.” Mamei i-a plăcut la nebunie momentul! A fost o mișcare foarte riscantă din partea tatei. Mamei i-a plăcut, dar ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost așa? Ce-ar fi fost dacă s-ar fi gândit că tatei îi lipsește o doagă și s-ar fi întors la fostul ei prieten? Ce-ar fi însemnat asta pentru mine?
Aș putea fi tentat să cred că, dacă mama s-ar fi întors la fostul ei prieten, ar fi fost mai bine pentru mine. Poate aș fi fost mai înalt. Poate aș fi fost mai arătos. Poate tipul celălalt venea dintr-o familie cu titlu nobiliar. Ar fi fost grozav! Aș fi putut locui într-un castel! Dar, de fapt, lucrurile nu stau tocmai așa. În dorința mea ca mama să se fi întors la tipul celălalt, există o mică problemă: „Eu n-aș fi existat.” Poate ar fi existat alt copil. Poate că ar fi fost mai înalt și mai frumos și ar fi locuit într-un castel. Însă parte din ceea ce sunt este începutul meu: părinții mei, spermatozoidul și ovulul din care m-am născut, combinația genetică care mă caracterizează. A întreba „De ce nu m-a creat Dumnezeu într-o lume cu mai puțină suferință?” este ca și cum aș spune: „Mi-aș dori ca mama să se fi căsătorit cu tipul celălalt.” Sunt sigur că mama și fostul ei prieten ar fi avut niște copii drăguți, dar eu n-aș fi fost unul dintre ei.
De multe ori ne dorim să putem elimina suferința din lumea noastră, păstrând în același timp celelalte aspecte. Dar nu așa funcționează lucrurile. De ce nu a creat Dumnezeu o lume diferită? Când lumea aceasta s-a deteriorat, de ce nu a renunțat Dumnezeu la ea, luând-o de la început? Ei bine, depinde de ceea ce urmărea Dumnezeu. Depinde de ceea ce prețuiește Dumnezeu. Ce se întâmplă dacă unul dintre acele lucruri prețuite de Dumnezeu ești tu, oamenii pe care îi iubești și fiecare om pe care-l poți vedea pe stradă acum? Uneori, ne dorim ca Dumnezeu să fi creat o lume cu totul diferită, dar făcând asta, ne scoatem pe noi înșine din ecuație. Așadar, problema suferinței poate fi reformulată ca întrebare: Se poate să ne fi nedreptățit Dumnezeu, creând o lume în care am ajuns să existăm și să ni se ofere viața veșnică, în loc să creeze o lume în care n-am fi existat? Nu cred că a fost ușoară decizia lui Dumnezeu de a crea și susține această lume, la fel cum nu este ușor să decizi, ca părinte, să aduci un copil pe această lume. Însă, dacă procrearea umană poate fi un act de iubire, atâta timp cât părinții se angajează să facă sacrificii pentru copiii lor și să-și susțină copiii cât de bine pot în suferință, atunci poate că și creația divină este un act de iubire, dacă un părinte divin a fost dispus să facă un sacrificiu ieșit din comun pentru cei pe care i-a creat, fiind hotărât să-i susțină în suferință, până la vremea când „El va șterge orice lacrimă din ochii lor”, când „moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere” (Apocalipsa 21:4).
(1) Articolul de față este adaptat din lucrarea De ce suferință?, scrisă împreună cu Ravi Zacharias. Vince Vitale și-a scris teza de doctorat pe subiectul suferinței. În prezent, predă la Wycliffe Hall, Oxford, fiind în același timp unul dintre tutorii Oxford Centre for Christian Apologetics.
