Am fost întrebat recent de o tânără dacă mi s-a părut ușoară ascultarea și supunerea față de autoritate. La început, am zâmbit. Apoi, au început să se învârtă rotițele, așa că am așternut pe hârtie câteva gânduri.
Mi se pare fascinant cum acele lucruri pe care le luăm în derâdere în viață, ajung până la urmă să-și bată joc de noi. Râdem de legile bunătății. Iar acele legi încălcate se dovedesc a fi corecte. Scepticul batjocorește Scriptura. Iar Scriptura se dovedește a fi adevărată, în mod repetat. Nu sunt capitole biblice mai ridiculizate decât primele trei capitole din Genesa. Cu toate acestea, trăim acele scene în fiecare zi. Întrebăm: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?, cu un rânjet batjocoritor. Este evident că majoritatea liderilor politici nu cred asta. Așadar, schimbăm legile lui Dumnezeu, care fac posibilă adevărata libertate, cu ceea ce vrem să dictăm noi pentru toți ceilalți. Ne gândim doar la stânga și dreapta, uitând că mai există și sus și jos. America a schimbat credințe care dăinuiau de cinci milenii, în toate domeniile fundamentale. Omenirea este redefinită, la fel și sexualitatea, la fel și familia și adevărul, absolutele sunt aruncate peste bord și până și structura noastră cromozomială este redefinită. Dar mai mult, trăim cu iluzia că orice revoltă împotriva ordinii morale transcendente este o chestiune personală cu implicații personale, pentru că acum știm mai bine. Iar asta înseamnă progres. Da, termenul vine direct din lexiconul umanismului, acum transformat într-o ideologie a teoriei politice, ca „progresiv”.
Toate ar fi bune dacă acest gen de gândire ar afecta doar persoana care face alegerea respectivă. În final, însă, în privința alegerilor morale, nu există izolare. Impactul alegerilor morale este catastrofal, ca un cutremur care schimbă radical structurile existente. Înainte ca premierul Japoniei să se sinucidă, după înfrângerea suferită în cel de-al Doilea Război Mondial, a scris următorul epitaf: „Oricât de groaznice ar fi lucrurile pe care le-am făcut altora, nimic nu e mai groaznic decât ce mi-am făcut mie însumi.” Adevărul este că ceea ce le-a făcut celorlalți era o continuare a ceea ce-și făcuse singur. Niciun om nu este o insulă. Îi atragem pe alții în lumea alegerilor noastre. Am participat la înmormântarea unui om care își luase viața. Dar nu făcuse doar asta. Frânsese inima soției sale și călcase în picioare inimile copiilor săi. Fiica sa a declarat că se simte trădată, pentru că în anii adolescenței, se gândise să se sinucidă, dar întotdeauna a reținut-o gândul la durerea pe care ar fi pricinuit-o familiei. Ascultarea de sentimentul de frică, perfect justificat, salvase familia ei de asemenea tragedie. Egoismul unui adult distrusese însă inimile celor dragi și ale multor altora.
America pare să o fi luat pe o cărare pe care se condamnă singură la moarte. De ce? Se pare că suntem hotărâți să mergem înainte fără Dumnezeu, în domeniul academic, în arte, în politică și în jurnalism. Pur și simplu nu ne dorim să avem o lege morală care să domine asupra noastră. Putem vedea cu ochiul liber cum lumea își pierde controlul. Nebunia parcă plutește peste tot și totul pare să înceapă cu aroganța liderilor. Scena mondială este mai complexă decât oricând, fără soluții ușoare.
Ne-am împotrivit intervenției militare într-o anumită țară, pentru că am fi promovat masacrul. Așa că nu am intervenit militar în altă țară, lucru care a dus la un masacru și mai mare. Așadar, complexitatea contextelor nu este așa cum ne-am dori noi să fie. Și întocmai ca în grădină, fiecare dă vina pe celălalt. Orice poziție am adopta, vedem cum se adună grămada armelor urii, în vreme ce resursele noastre morale se împuținează. Navigăm mările învolburate ale istoriei, fără busolă sau hartă.
Relațiile inter-rasiale par să se fi inflamat până la punctul izbucnirii unui conflict de proporții. Este o situație atât de tristă. Ar trebui să fim „o națiune supusă Domnului”. Acum nu suntem decât o serie de grupuri împotriva lui Dumnezeu. Ți se rupe inima. Am uitat că suntem cu toții creați după chipul lui Dumnezeu. Purtăm acum cicatricea unei răni pe care ne-am făcut-o singuri. Pe străzile noastre curge sânge în fiecare zi.
O persoană care lucrează în Departamentul de Stat mi-a mărturisit că în patru decenii de slujire în poziția sa, n-a experimentat o perioadă atât de toxică precum aceasta. Cum să nu te înfricoșezi? Ne-am pierdut orice fărâmă de respect în exprimare. Jelesc această pierdere. Nu ne mai așteptăm să auzim adevărul din gura liderilor noștri. Nu vi se pare un lucru catastrofal?
Metodele de permeare a maselor sunt mai dezvoltate ca oricând. Capacitatea de a atinge inimile oamenilor este însă mai redusă ca oricând. Cheltuim miliarde pentru alegerea unui lider, în același timp denunțând bogăția, în vreme ce milioane de oameni nu au ce mânca, sau nu au un acoperiș deasupra capului.
Încotro ne îndreptăm? Nu știu. Însă dacă așa-numita autonomie postmodernă continuă, fiecare formulându-și propriile legi, ne vom trezi destul de rapid în anarhie totală. Progresul treuie să aibă o destinație definită clar, nu-i așa? Și acea destinație ar trebui să poată fi măsurată din poziția de start, nu-i așa? Interesant, termenul autonomie – adică auto-legiferare (nomos – lege în grecă) și anarhie, ceea ce înseamnă lipsa unui lider – prin extensie, sună similar cu lipsa începutului. Termenul grecesc archos înseamnă lider, iar archay înseamnă început. „La început”: în varianta grecească, en archay. Anarhia înseamnă pentru noi, „fără început”, ceea ce înseamnă că am întors spatele Legiuitorului suprem și ordinii Sale morale. Elaborându-ne propriile reguli de viață, ne trezim acum pe un tărâm lipsit de orice lege, „progresând” la mila oricui se nimerește să numească judecători și legiuitori. Scriu, așadar, următoarele. Alegerile care urmează vor determina soarta următoarelor două generații în mod ireversibil. Ce fel de judecători ne dorim? Cei care se întorc la origini, sau cei care vor judeca autonom? Revolta se simte în aer. Prima ispită a fost: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat…?” Cea de-a doua a fost sfidarea fățișă a hotărârii lui Dumnezeu: „Hotărât că nu veți muri.” Negând prima ispită, ne îngropăm viitorul, crezând că vom trăi, doar pentru că unii pot să ne zâmbească fals în fața luminilor camerelor, spunând: „Câștigăm sigur”, tocmai acele lumini care ne orbesc, nelăsându-ne să vedem contextul larg și ascunzând adevărul în întuneric.
Îmi aduc aminte de cuvintele unui prieten rus: „În toți acești ani, am sperat că America ne va aduce speranță și libertate. Nu mai cred așa ceva. Americanii nu mai gândesc cum trebuie,” mi-a spus. Este incredibil că un om care a trăit într-o țară comunistă, cu gheata demagogilor pe grumaz, dorindu-și raționamente morale, vede acum flacăra micșorându-se în America și întunericul extinzându-se.
După părerea mea, aceste alegeri sunt definitorii pentru viitorul lumii în care trăim. Nu mă îndoiesc că voi fi criticat pentru faptul că îndrăznesc să spun aceste lucruri. Sunt într-a șaptea decadă a vieții; critica și atacurile personale se află printre ultimele mele preocupări. Dragostea pentru familia mea, copiii mei și copiii lor, dar și țara pe care o iubesc, toate acestea eclipsează orice seducție egoistă. Așadar, trebuie să-mi las inima să vorbească. Totul se va reduce la poziția și însemnătatea legii, a vieții în esența sa, dar și a valorilor morale. Trebuie să votăm. Dacă nu pentru acum, atunci măcar pentru viitor. Aud mulți oameni spunând: „Ce ciudată situație, în care niciun candidat nu-mi reprezintă valorile.” Sunt de acord. Așadar, folosind ceea ce filosofii numesc „alegerea lui Hobson”, permiteți-mi să pun trei întrebări. Mai întâi, care dintre cei doi candidați este mai probabil să se înconjoare de oameni cu judecată morală? În acest caz puteți măcar întrezări o frântură de speranță. În al doilea rând, care candidat este mai probabil să numească legiuitori care se vor întoarce la rădăcini, pentru a ne asigura un viitor? Aici veți putea întrezări un început. În al treilea rând, care candidat are o platformă de valori care vor apăra esența ființei mele și existența mea? Răspunsul vă poate ghida destinul. Mi-ați putea răspunde emfatic: „Dar aceste întrebări nu sunt o garanție.” Așa este! Dar ce anume mai reprezintă o garanție? Singurul garantat este Dumnezeu. Și chiar despre El, Scripturile ne spun că nebunii îi vor nega existența. Deși candidații par să împartă mai mult decât să unească lumea, vocile care-i susțin și rădăcinile lor morale pot fi cele care vor susține ramurile – și istoria noastră – vii, pentru a face umbră unei lumi însetate. În cartea sa, The Roads to Modernity (Calea către modernism – n.tr.) Gertrude Himmelfarb face o afirmație deosebit de puternică. Ea spune că diferența dintre Iluminismul european și cel american și englez a reprezentat-o un singur cuvânt. Pentru filosofii francezi, raționamentul era suprem. Pentru englezi și americani, judecata morală era supremă. O diferență enormă și căi diferite înspre prezent.
Îmi amintesc că am luat odată cina într-o țară din Europa, cu un grup de oameni de succes, dintre care unul era decanul unei facultăți de management foarte renumite în Europa. În timpul conversației, ne-a declarat cu mândrie că etica nu face parte din curriculumul lor. Plecând de la curriculum la impact, ne-a spus mai târziu că la ultimele alegeri generale, trei dintre candidați fuseseră absolvenți ai facultății lor. „Și ce s-a întâmplat?” l-am întrebat eu. „Păi, unul a pierdut pentru că era afemeiat, altul a pierdut pentru că era alcoolic, iar cel de-al treilea a pierdut pentru că era corupt”, ne-a spus el. La care soția mi-a șoptit: „Poate ar fi timpul să introducă etica în curriculum”. Îndrăznesc să spun că oricare ar fi decizia pe care o vom lua, este la fel de înfricoșătoare, cu o singură diferență. S-ar putea ca totul să se reducă la legile care se vor aplica și care vor fi interpretate într-un anume fel, generații la rândul. Judecătorii numiți în următorul mandat ne vor judeca și pe noi, în final. Dacă ne batem joc de legi, legile își vor bate joc de noi, la rândul lor. Tăcerea noastră acum va rezulta în tăcerea legilor, atunci când vom avea nevoie să ne vorbească despre cele mai profunde valori.
Îmi vin în minte cuvintele marelui american James Russell Lowell:
Adevărul veșnic pe eșafod,
Răul veșnic întronat,
Totuși, eșafodul stăpânește viitorul
Iar dincolo de necunoscutul întunecat,
Domnul stă în umbră, păzindu-și poporul.
Libertatea religioasă, garantată prin lege, este probabil să se îndrepte spre eșafod, pentru că reprezintă o lege deasupra legilor pământești. Raționamentul moral poate fi sufocat, urmând ca transcendentul să fie și el sugrumat de așa-numita „judecată umanistă”. Ar fi bine să ne facem auzite vocile și să alegem, înainte să ne vedem efigia auto-condamnării la moarte legănându-se în ștreang, ca mascotă a unei culturi autonome care va duce la anarhie pură. Mă rog ca Dumnezeu să călăuzească această națiune. Să fie pentru un viitor mai bun, pentru că am fost înțelepți și am privit în depărtare; să nu fie un viitor distructiv, pentru că am fost nesăbuiți și am privit doar la prezent.
