„Nu cred în Dumnezeu”. Așa își începe Julian Barnes cartea Nothing to Be Frightened Of (Nimic de care să-mi fie frică – n.tr.), însă tot el continuă: „dar îmi este dor de El”. Deși recunoaște că n-a avut niciodată o credință pe care să poată spune că a pierdut-o (fiind un „ateu fericit” pe vremea când era student la Oxford, Barnes se consideră acum un agnostic), încă mai este îngrozit de valul crescând al creștinătății. Îi este dor de scopul pe care și-l permite caracterul narativ al creștinătății, sentimentul de admirație și credință ce caracterizează arta și arhitectura creștină. „Îmi este dor de Dumnezeul care a inspirat pictura italiană și vitraliile franțuzești, muzica germană și casele englezești, precum și grămezile acelea de pietre răsturnate de pe dealurile celtice, ce serveau odinioară drept faruri simbolice în întuneric și furtună.” Cam acestea sunt gândurile care ies la suprafață din memoriile lui Barnes, în care acestea încearcă să-și confrunte propria frică de moarte. El crede că creștinismul este o minciună prostească, dar insistă cu toate acestea să spună: „A fost o minciună frumoasă.”(1)
Există cu siguranță loc de frumusețe în descrierea făcută de apostolul Pavel Evangheliei. La fel ca și Julian, Pavel a observat și el naivitatea acesteia: „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.” (1 Corinteni 1:21) El a mai observat și slăbiciunea existentă în propovăduirea creștinismului. La temelia religiei creștine stă acel care „S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” (Filipeni 2:7) Pavel și Julian cad de acord măcar asupra unui lucru: oricât ar fi de frumoasă, naivitatea și slăbiciunea pătrund firul narativ al creștinismului.
Spre deosebire de Julian însă, Pavel a văzut în naivitatea Evangheliei un motiv – nu pentru a nu mai crede – ci pentru a crede. „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.” (1 Corinteni 1:27-28). Este într-adevăr dificil să explici de ce la temelia firului narativ creștin se află un copil, de ce Dumnezeu ar alege să răspundă unei tăceri întunecate de 400 de ani cu plânsetul unui copilaș aflat pe drumuri și lipsit de adăpost, de ce Dumnezeu ar alege slăbiciunea omenirii într-o încercare de a o atinge cu puterea Sa. Majoritatea nu am alege să creăm sau să perpetuăm o poveste atât de naivă. Oricât ar fi de frumoasă, povestea lui Cristos este dificil de explicat; asta, dacă n-a fost creată folosindu-se deloc de înțelepciunea omenească.
Povestea Mântuitorului care vine în Betleem ca un copilaș este într-adevăr uimitoare, la fel ca și ideea învierii. Faptul că Dumnezeu ar fi ales să vină în lume în trup, trup care să sufere, este un lucru straniu și chiar paradoxal, frumos și naiv. Poate că este și de o înțelepciune de neînțeles pentru noi. „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.”
Deși acum cuvântul „încarnare” nu mai este folosit atât de des, era folosit odinioară cu scop medical, descriind țesutul care se reface pentru a acoperi o rană. În ce privește vindecarea, cuvântul se referă la recuperarea unui țesut afectat, datorită prezenței de țesut sănătos (2). Întruparea, evenimentul minunat propovăduit de creștini, povestea care a dat atâta inspirație în domeniul muzicii, arhitecturii, și speranței, este modul prin care Dumnezeu face exact lucrul menționat mai devreme: Cristos vine în trup pentru a ne acoperi rănile de moarte. Dumnezeu se apropie de noi în trup și în slăbiciune pentru a aduce vindecare trupurilor slabe și rănite. S-ar putea să pară o misiune naivă, însă pentru orbii care-și recapătă vederea, pentru ologii care acum pot umbla, pentru cei bolnavi care acum sunt curățați de boli, pentru cei surzi care acum pot auzi, pentru cei morți care acum sunt înviați și pentru cei săraci care au primit vestea bună, este cea mai frumoasă naivitate de care au auzit vreodată.
(1) Julian Barnes, Nothing to Be Frightened Of (New York: Alfred A. Knopf, 2008).
(2) Encyclopaedia Perthensis; Or Universal Dictionary of the Arts, Sciences, Literature (Edinburgh: John Brown, 1816), 53.
