Istoria are un mod de incitare la cele mai simple întrebări ale vieții, iar uneori o face cu o forță mortală. Stând în fața ruinelor și a zonelor devastate, reporterii trimiși la fața locului transmit ororile zilnice. Pe măsură ce realitățile crunte se instalează în conștiința noastră, își face simțită apariția o întrebare de care nu putem scăpa: „De ce?” Uneori, până și conștiința internațională se trezește la viață cât să întrebe: „De ce?”
De fapt, în realitate, întrebarea „De ce?” cu referire la un act violent, dureros atât cât poate fi o atrocitate lipsită de rațiune, nu are niciun sens, decât dacă punem întrebarea vieții însăși – de ce suntem aici? Dar, din păcate, această întrebare a fost măturată sub preș și nu mai are relevanță în cultura noastră sofisticată din punct de vedere academic. Oare, prin urmare, nu este o contradicție autodistructivă pentru cel care vrea zădărnicirea noțiunii de moralitate obiectivă? Cei care reduc lumea la aspecte fizice trișează atunci când se aruncă în metafizic.
În schimb, tocmai aici Cuvântul lui Dumnezeu ne face semn cu propria-i pledoarie, în fața unei lumi surde. Este adevărat, întrebările sunt puse de două grupuri. Durerea profundă și intimă a celor pentru care pierderea este personală, devastatoare, nu poate fi abordată într-un mod simplist. Pentru aceștia, există cineva care le poate vorbi de pe cruce. Dar mai există o latură a acestei probleme, anume, înțelegerea modului și a motivului pentru care ura și crima pot fi concepute și alimentate din start în inima omenească.
Este foarte interesant faptul că cea dintâi crimă din Biblie nu a avut loc din cauza a două teorii politice ireconciliabile. Uciderea unui om de către propriul frate a fost un act ce a luat naștere, fără îndoială, din reacțiile lor diferite față de Dumnezeu. Prins în capcana celor trecătoare, Cain a fost înșelat de credința că poate învinge realitatea spirituală prin forță. Dumnezeu a văzut rezultatul inevitabil al geloziei și ura profundă din inima lui Cain și, într-o provocare ce avea să-i determine destinul, l-a atenționat să lucreze la această problemă. „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” (Genesa 4:7) Există doar două opțiuni: fie să venim la Dumnezeu conform regulilor Lui și să ne găsim pacea în faptul că El ne-a acceptat, sau să „ne jucăm de-a Dumnezeu”, prin morala autodefinitoare și să ucidem – devenind în consecință hoinari fără liniște, chiar fugind de vocea sângelui fraților noștri, care strigă din pământ. În profunzimea sa, viața este sacră și are o valoare inestimabilă, fie că este vorba despre viața unui copil drag aflat la începutul vieții sale sau viața unui sihastru vârstnic, slab și fragil. Amândoi împărtășesc ceva comun: au fost făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, crima este descrisă în Scriptură așa cum este – o negare a esenței noastre spirituale. Această esență este cea care ne oferă demnitate și valoare; această esență reprezintă gloria și adevăratul nostru cămin.
Folosindu-ne de duplicitatea intelectuală, putem încerca să rearanjăm mobila vieții noastre și s-o definim doar în termeni materiali, însă de fiecare dată când citim despre experiența umană din Darfur sau Virginia, Bosnia sau Rwanda, ne copleșește repulsia și ne dăm seama că nu există armonie în „decorul interior” laic, căci plânsetul interior al sacrului nu are cum să fie suprimat. Acesta este motivul pentru care strigăm: „De ce?” în titlurile de-o șchioapă; nu putem reduce la tăcere vocea tăcută, slabă din interiorul nostru, care ne vorbește despre sacralitatea intrinsecă a vieții, despre faptul că aceasta nu ar trebui să fie încălcată.
Oricât am încerca, nu ne putem eschiva din fața armurii logice a unui absolut pe care vrem să-l negăm. Dumnezeu i-a spus asta lui Cain atunci, așa cum ne-o spune și nouă acum. „Dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cain a devenit un ucigaș, pentru că a refuzat în mod conștient să se închine Dumnezeului Celui viu și a ales să se pună pe sine pe primul loc, prin violență. Este un aspect al societății moderne pe care l-am subestimat în mod grosolan, între timp privându-ne până și de posibilitatea de a judeca corect. Dumnezeu nu este doar Creatorul care ne definește din punct de vedere filosofic, ci este și Dumnezeu Cel care ne poartă de grijă, Cel care se adresează în mod existențial celor mai mari nevoi ale noastre, dându-ne încrederea și liniștea faptului că suntem iubiți și că nu suntem singuri în această lume.
Dacă ar fi să găsim vreodată un răspuns la problema tot mai chinuitoare a violenței, este necesar să existe o schimbare radicală în capacitatea noastră de înțelegere. Trebuie să putem recunoaște nu doar acele lucruri care pot fi văzute, ci și realitatea celor nevăzute, căci aceasta din urmă vine înaintea celor dintâi. Ar fi bine să ne dăm seama că înainte cu mult timp ca titlurile de-o șchioapă să explodeze în mințile noastre, are loc o implozie și mai mare în mințile și inimile celor care au pus aceste vești în mișcare. Regulile stabilite de oameni nu au cum să administreze această devastare internă, dar Dumnezeu poate. „Războiul acesta nevăzut” este o luptă spirituală – aceea în care trebuie să alegem dacă să ne îndreptăm ochii spre Dumnezeu sau să ne jucăm de-a Dumnezeu. Doar Dumnezeu este destul de mare pentru acest triumf și cu cât ne dăm seama mai repede și recunoaștem nevoia de El, cu atât vom trece mai repede de la rearanjarea simptomatică a mobilei la vindecarea adusă de reîntoarcerea „acasă”.
