În calitate de autor și scriitor creștin, sunt deseori întrebată care sunt cele mai frecvente trei întrebări pe care le primesc, privind credința creștină. Evident, primesc întrebări de natură intelectuală sau istorică: „A existat cu adevărat Isus din Nazaret?”, „Este învierea Sa din morți un eveniment istoric?”, „Cum să privesc Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu?” Pentru unii, aceste întrebări reprezintă o simplă curiozitate intelectuală. Pentru alții, însă, aceste întrebări au nevoie de răspunsuri care să-i ajute să-și construiască o apologetică sănătoasă. Dacă cercetezi puțin situația, vei descoperi cu ușurință că multe întrebări provin din cele mai ascunse cotloane ale inimii. Ele sunt rezultatul experienței personale a suferinței, într-o formă sau alta. Există Dumnezeu? Dacă da, îi pasă acestui Dumnezeu de mine? Mă cunoaște acest Dumnezeu? Și dacă da, de ce mă lasă să sufăr atât de mult? Atunci când rugăciunile fierbinți ale credincioșilor nu previn răspândirea cancerului, nu salvează copilul de la moarte, nu previn accidentul aviatic și nici destrămarea căsniciei, acest șir de întrebări existențiale se revarsă, precum șuvoaiele de apă ce cotropesc un baraj care a cedat.
Genul acesta de întrebări nu este neapărat specific contextului nostru contemporan. Oamenii pun aceste întrebări de milenii. Termenul tehnic care descrie răspunsul teistului privind problema suferinței este teodicée. Teodicée este un termen format în secolul al șaptesprezecelea, de către Gottfried Wilhelm Leibniz, unul dintre marii gânditori ai perioadei iluministe. (1) Teodicéea încearcă să explice cum și de ce există suferință în lume, dacă Dumnezeu este atotputernic și iubitor. Încercând să rezolve această problemă, unii gânditori au ajuns să nege omnipotența lui Dumnezeu; Dumnezeu este atotiubitor, dau nu poate rezolva problema suferinței. Alții susțineau că Dumnezeu este atotiubitor, cel puțin printr-o înțelegere convențională. Niciuna dintre aceste alternative nu ne oferă, însă, un răspuns satisfăcător.
Lăsând la o parte ciondănelile intelectuale pe această problemă, experiența suferinței, privită prin prisma bunătății și puterii nelimitate a lui Dumnezeu, i-a făcut pe mulți să se îndoiască de Dumnezeu, iar pe alții să se depărteze cu totul de la credință. Dacă Dumnezeu nu poate preveni suferința și nu-i pasă de cel care suferă, atunci pentru unii, singura alternativă pare a fi aceea că Dumnezeu nu poate exista într-un mod semnificativ. Autorii Scripturii s-au confruntat, la rândul lor, cu aceste întrebări. De multe ori, au mers pe căi diferite, în încercarea de a găsi un răspuns. Unii credeau că suferința este un rezultat al păcatului. Alții credeau că Dumnezeu aduce suferința, ca modalitate de pedepsire. Iar alții susțineau că suferința aduce după sine mântuirea.(2)
În Evanghelia lui Marcu, o simplă istorisire despre oameni care au fost prinși într-o furtună pe mare, ne oferă un alt răspuns, încadrat de trei întrebări profunde. Pe când se lăsase seara, Isus și ucenicii săi s-au suit într-o corabie, cel mai probabil pentru a trece Marea Galileii, pentru a „trece în partea cealaltă”. (3) În timpul călătoriei lor, s-a iscat o furtună mare și violentă. Era atât de intensă, încât valurile aruncau apă în corabie riscând să o scufunde. Autorul evangheliei ne spune că Isus dormea la cârmă, când ucenicii l-au trezit cu prima întrebare disperată: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pierim?” Isus pare să ignore întrebarea, în schimb adresându-se vântului și valurilor: „Taci! Fără gură!” Îndemnul Său, aparent îndreptat spre elementele naturii, vântul și apa, se poate să se fi adresat și ucenicilor, căci le răspunde cu o a doua întrebare: „Pentru ce sunteți așa fricoși? Tot n-aveți credință?” La care ucenicii par să-și răspundă unii altora, cu întrebarea esențială: „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” Nu este lipsit de rațiune ca cei care-și doresc să fie urmași ai lui Isus, să creadă că, de vreme ce Isus este în corabie cu ei, nu vor avea de suferit. Însă suferința vine, iar vântul mugește în jurul lor, cerul se întunecă, iar furtuna furtunilor pare să-i învăluie pe toți în întuneric și teroare. Isus, nu-Ți pasă că pierim devine un strigăt disperat pentru toți cei care își doresc să fie imuni la problemele acestei vieți. Într-adevăr, scria Craig Barnes: „Credința…are prea puțin de-a face cu doctrinele noastre, sau chiar cu credința că Isus ar putea veni în ajutorul nostru cu un miracol, dacă ar fi măcar puțin atent. Credința, însă, are totul de-a face cu a înțelege că…Mântuitorul este în corabie.”(4)
În mijlocul întrebărilor dificile și interminabile, Isus este acolo, în mijlocul furtunii îndoielilor, printre valurile de disperare, în fața tornadei înfrângerii. El este acolo, cu cei care se tem, cei care se îndoiesc și cei lipsiți de credință. El întruchipează siguranța grijii lui Dumnezeu în mijlocul furtunii. Prezența Sa printre ucenici, în mijlocul furtunii, ne spune mai mult despre cine este El – nedetașat de suferință și neprevenind întotdeauna suferința – decât despre motivul pentru care suferim. „Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?”
(1) Bart Ehrman, God’s Problem, HarperOne, New York, 2008, p. 8.
(2) Vezi, de pildă, Proverbe 3:33: „Blestemul Domnului este în casa celui rău, dar locuinţa celor neprihăniţi o binecuvântează”; Amos 4:1-3: „Juncani din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi; Domnul, Dumnezeu a jurat pe sfinţenia Lui şi a zis: ‘Iată, vin zile pentru voi când vă vor prinde cu cârligele şi rămăşiţa voastră, cu undiţe de pescari”; și Isaia 53, mântuirea prin Robul care suferă.
(3) Marcu 4:35-41. (4) M. Craig Barnes, When God Interrupts, InterVarsity Press, Il, 1996, p. 138.
(4) M. Craig Barnes, When God Interrupts, InterVarsity Press, Il, 1996, p. 138.
